Pe lângã plopii fãrã sot
Pe lângã plopii fãrã sot
Adesea am trecut;
Mã cunosteau vecinii toti-
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tãu ce strãlucea
Privii atât de des;
O lume toatã-ntelegea-
Tu nu m-ai înteles.
De câte ori am asteptat
O soaptã de rãspuns!
O zi din viatã sã-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O orã sã fi fost amici,
Sã ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O orã, si sã mor.
Dându-mi din ochiul tãu senin
O razã dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trãit în veci de veci
Si rânduri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Înmãrmureai mãret,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce strãbat
Din timpurile vechi.
Cãci te iubeam cu ochi pãgâni
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lãsarã din bãtrâni
Pãrintii din pãrinti.
Azi nici mãcar îmi pare rãu
Cã trec cu mult mai rar,
Cã cu tristetã capul tãu
Se-ntoarce în zadar,
Cãci azi le semeni tuturor
La umbrã si la port,
Si te privesc nepãsãtor
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia sã te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pãmânt.
Mihai Eminescu
anul 1883
| 
