Luceafãrul
A fost odatã ca-n povesti,
A fost ca niciodatã,
Din rude mari împãrãtesti,
O prea frumoasa fatã.
Si era una la pãrinti
Si mândrå-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.
Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreaptå
Lângå fereastrå, unde-n colt
Luceafårul asteaptå.
Privea în zare cum pe måri
Råsare si stråluce,
Pe miscåtoarele cåråri
Coråbii negre duce.
Il vede azi, îl vede måni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de såptåmåni,
Ii cade dragå fata.
Cum ea pe coate-si råzima
Visând ale ei tåmple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se împle.
Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sarå,
Spre umbra negrului castel
Când ea o så-i aparå.
Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesând cu recile-i scântei
O mreajå de våpaie.
Si când în pat se-ntinde drept
Copila så se culce,
I-atinge måinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarså,
Pe ochii mari, båtând inchisi
Pe fata ei întoarså.
Ea il privea cu un surås,
El tremura-n oglindå,
Cåci o urma adânc în vis
De suflet sã se prindå.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftånd din greu suspinå:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vinå!
Cobori în jos, luceafår blånd,
Alunecând pe-o razå,
Påtrunde-n caså si în gând
Si viata-mi lumineazå!"
El asculta tremuråtor,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;
Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tånar creste.
Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.
Pårea un tânar voievod
Cu pår de aur moale,
Un vånåt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra fetei stråvezii
E alba ca de cearå -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afarå.
- "Din sfera mea venii cu greu
Ca så-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatål meu
Si mumå-mea e marea.
Ca în camera ta så vin,
Så te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Si m-am nåscut din ape.
O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o laså;
Eu sunt luceafårul de sus,
Iar tu så-mi fii mireaså.
Colo-n palate de mårgean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toatå lumea-n ocean
De tine o s-asculte."
- "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un înger se aratå,
Darå pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodatå;
Stråin la vorbå si la port,
Lucesti fårå de viatå,
Cãci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tåu mã-ngheatå."
Trecu o zi, trecurå trei
Si iaråsi, noaptea vine
Luceafårul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte så-si aducå
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apucå:
- "Cobori în jos, luceafår blând,
Alunecånd pe-o razå,
Påtrunde-n caså si în gând
Si viata-mi lumineazå!"
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;
In aer rumene våpåi
Se-ntind pe lumea-ntreagå,
Si din a chaosului våi
Un mândru chip se-ncheagå;
Pe negre vitele-i de pår
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevår
Scåldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfåsor
Marmoreele brate,
El vine trist si gânditor
Si palid e la fata;
Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca douå patimi fårå sat
Si pline de-ntuneric.
- "Din sfera mea venii cu greu
Ca så te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatål meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o laså;
Eu sunt luceafårul de sus,
Iar tu så-mi fii mireaså.
O, vin', în pårul tåu bålai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri så råsai
Mai måndrå decât ele."
- "O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se aratå,
Darå pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodatå!
Må dor de crudul tåu amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei må dor,
Privirea ta må arde."
- "Dar cum ai vrea så må cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum cå eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"
- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as începe -
Desi vorbesti pe înteles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacå vrei cu crezåmânt
Så te-ndrågesc pe tine,
Tu te coboarå pe påmânt,
Fii muritor ca mine."
- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sårutare,
Dar voi så stii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, må voi naste din påcat,
Primind o altå lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi så må dezlege."
Si se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierånd mai multe zile.
*
In vremea asta Cåtålin,
Viclean copil de caså,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la maså,
Un paj ce poartå pas cu pas
A-mpåråtesii rochii,
Båiat din flori si de pripas,
Dar îndråznet cu ochii,
Cu obråjei ca doi bujori
De rumeni, batå-i vina,
Se furiseazå pânditor
Privind la Cåtålina.
Dar ce frumoasa se fåcu
Si måndrå, arz-o focul;
Ei Cåtålin, acu-i acu
Ca så-ti încerci norocul.
Si-n treacåt o cuprinse lin
Intr-un ungher degrabå.
- "Da' ce vrei, måri Cåtålin?
Ia du-t' de-ti vei de treabå."
- "Ce voi? As vrea så nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Så râzi mai bine si så-mi dai
O gurå, numai una."
- "Dar nici nu stiu måcar ce-mi ceri,
Då-mi pace, fugi departe -
O, de luceafårul din cer
M-a prins un dor de moarte."
- "Dacå nu stii, ti-as aråta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binisorul.
Cum vånåtoru-ntinde-n crång
La påsårele latul,
Când ti-oi intinde bratul stång
Så må cuprinzi cu bratul;
Si ochii tåi nemiscåtori
Sub ochii mei råmâie...
De te înalt de subtiori
Te-naltå din cålcâie;
Când fata mea se pleacå-n jos,
In sus råmii cu fata,
Så ne privim nesåtios
Si dulce toatå viata;
Si ca så-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscutå,
Când sårutåndu-te må-nclin,
Tu iaråsi må sårutå."
Ea-l asculta pe copilas
Uimitå si distraså,
Si rusinos si drågålas,
Mai nu vrea, mai se laså,
Si-i zise-ncet: - "Incå de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafår, råsårit
Din linistea uitårii,
Da orizon nemårginit
Singuråtåtii marii;
Si tainic genele le plec,
Cåci mi le împle plånsul
Când ale apei valuri trec
Cålåtorind spre dânsul;
Luceste c-un amor nespus,
Durerea så-mi alunge,
Dar se înaltå tot mai sus,
Ca så nu-l pot ajunge.
Påtrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
In veci il voi iubi si-n veci
Va råmânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe."
- "Tu esti copilå, asta e...
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.
Cåci amåndoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de pårinti
Si visul de luceferi."
Porni luceafårul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cåi de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Pårea un fulger neîntrerupt
Råtåcitor prin ele.
Si din a chaosului våi,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dintåi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul...
El zboarå, gând purtat de dor,
Pån' piere totul, totul;
Cåci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearcå în zadar
Din goluri a se naste.
Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitårii celei oarbe.
- "De greul negrei vecinicii,
Pårinte, må dezleagå
Si låudat pe veci så fii
Pe-a lumii scarå-ntreagå;
O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar då-mi o altå soartå,
Cåci tu izvor esti de vieti
Si dåtåtor de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate då-mi în schimb
O ora de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apårut
Si m-as întoarce-n chaos...
Si din repaos m-am nåscut.
Mi-e sete de repaos."
- "Hyperion, ce din genuni
Råsai c-o-ntreagå lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;
Tu vrei un om så te socoti,
Cu ei så te asameni?
Dar piarå oamenii cu toti,
S-ar naste iaråsi oameni.
Ei numai doar dureazå-n vânt
Deserte idealuri -
Când valuri aflå un mormânt,
Råsar în urmå valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Tråieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iaråsi soare;
Pårånd pe veci a råsåri,
Din urma moartea-l paste,
Cåci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.
Iar tu, Hyperion, råmåi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvåntul meu dentåi -
Så-ti dau întelepciune?
Vrei så dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Så se ia muntii cu påduri
Si insulele-n mare?
Vrei poate-n faptå så aråti
Dreptate si tårie?
Ti-as da påmântul în bucåti
Så-l faci împåråtie.
Iti dau catarg lângå catarg,
Ostiri spre a stråbate
Påmântu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...
Si pentru cine vrei så mori?
Intoarce-te, te-ndreaptå
Spre-acel påmânt råtåcitor
Si vezi ce te asteaptå."
In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarså.
Cåci este sara-n asfintit
Si noaptea o så-nceapå;
Råsare luna linistit
Si tremurând din apå.
Si împle cu-ale ei scântei
Cårårile din crånguri.
Sub sirul lung de måndri tei
Sedeau doi tineri singuri:
- "O, laså-mi capul meu pe sån,
Iubito, så se culce
Sub raza ochiului senin
Si negråit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gåndirile stråbate-mi,
Revarså liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Si de asupra mea råmåi
Durerea mea de-o curmå,
Cåci esti iubirea mea dentåi
Si visul meu din urmå."
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fatå;
Abia un brat pe gåt i-a pus
Si ea l-a prins în brate...
Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, bålaie.
Ea, îmbåtatå de amor,
Ridicå ochii. Vede
Luceafårul. Si-ncetisor
Dorintele-i încrede:
- "Cobori în jos, luceafår blånd,
Alunecånd pe-o razå,
Påtrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineazå!"
El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Cålåuzind singuråtåti
De miscåtoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
In måri din tot înaltul:
- "Ce-ti paså tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Tråind în cercul vostru stråmt
Norocul vå petrece,
Ci eu în lumea mea må simt
Nemuritor si rece."
Mihai Eminescu
anul 1883
|
